De unde Dumnezeu e marea aceasta de rosu care ma sufoca? De unde atata culoare, atat de vie, dureros de vie? Si care ar putea fi sursa capabila de a da nastere la atatea nuante pe fondul aceluiasi sangeriu de baza?

INTREBARI, VESNICELE MELE INTREBARI, VESNICELE MELE IROSIRI IN DE-CE-URI, FARA ROST, FARA RASPUNS, ADRESATE NIMANUI ALTCUIVA DECAT MIE INSAMI…

Privesc ravasita peretii acestia care ma incorseteaza, care se strang din ce in ce mai mult. Sunt friguros de umezi. Imi incrucisez bratele la piept, intr-o incercare puerila de a ma imbratisa, de a ma ocroti, de a ma apara cumva. De cine? Chiar, de cine? De ei sau de mine insami? Raceala mi-a patruns adanc in oase, in carne. Ma zgribulesc tacuta in mine, ma retrag intr-o ordine nefireasca inspre inceputuri. Tesut ascunzandu-se in tesut, celula mistuindu-se in celula pana la stadiul de prunc, si apoi mai departe pana la un final de evolutie, parcurgand pe rand toti pasii firesti sau paradoxali. Ma mai odihnesc cate un pic ajunsa morula si in cele din urma ma despart eu de mine in cele 2 formule de baza care au dus la aparitia mea.

Toate astea departe de priviri, departe de lume, departe de Dumnezeire. In lumea mea m-am descompus… Si mi-a luat un sfert de secol de munca sa ajung aici. Ca apoi, cu o viteza nebuna sa reconstitui celula-tesut-intreg-copil-adult, cu aceeasi viteza cu care un strigat de ajutor s-ar propaga de aici, de jos, pana undeva la gleznele cerului…

Suvoaie curg pe lespezile tari ale inchisorii mele. Ma inunda si totusi plutesc, contrar vointei mele de a ma scufunda. Un gust ciudat imi invadeaza buzele. Lichidul acesta miroase a mine, are gustul meu. Nu inteleg. Ce e? De unde e?

INTREBARI, VESNICELE MELE INTREBARI, VESNICELE MELE IROSIRI…

Ma agat cu degetele tremurande de singurul ochi de fereastra, atat de mic… Mult prea mic… Atat de putina lumina aici, atat de putina lumina ingaduie “farama asta de libertate spre lume” sa imi ofere… Imi lipesc obrajii de gratiile dese, purpurii si reci… Privesc printre ele. E o mare acolo. E o mare de albastru care mangaie un tarm ruginiu… “Atata timp cat mai e o nuanta poate mai am scapare” imi spun. Tacit. In gandul meu. Nu am curaj sa rostesc, poate e doar un vis si glasul meu mi-ar narui sperantele… Si acolo, la marginea aceea azurie, pentru o clipa ma zaresc… Si rad, rad ca un copil si ma joc, ma joc cautandu-te, cautandu-ma… Si alerg, un vesmant alb ma invaluie si flutura in pasii mei zglobii, ma privesc si imi simt in ochi lacrimi grele, cumplit de grele, ma dor genele sub greutatea lor, imi simt pleoapele inchizandu-se si ma incapatanez intr-o tortura inimaginabila sa ma privesc acolo, pe malul libertatii mele! Unde ai aparut si ma tii in brate, rotindu-ma prin aer ca un nebun, aratandu-mi zborul, aratandu-mi sunetul, aratandu-mi savoarea unei arome… Ma-nveti sa vad ceea ce ar trebui sa simt, ma-nveti sa simt ceea ce ar trebui sa vad. Si din trupul sfasiat pe care il am, privindu-ma acolo cum ma inveti sa pipai auzul, si valul, aici incep incep a-mi creste brate, privindu-ma acolo cum ma saruti flamand, aici incep a-mi creste buze, privindu-ma acolo cum ma iubesti… aici ramane o nesfarsita tacere… Unde mi-e sufletul? De ce sunt eu aici? De ce sunt eu acolo?

INTREBARI, VESNICELE MELE INTREBARI, VESNICELE MELE IROSIRI…

M-am trezit, sunt mica, intr-un colt intunecat, pitita in mine, si-mi tin inlantuiti genunchii la piept. De afara razbate o raza rosiatica. Apoi inca una. Si inca una… O noua dimineata imi spun, un nou rasarit. Sau poate e apus? Oare de cate clipe zac aici? Ma reped spre cercul magic care da spre lume, simt nevoia sa respir alt aer decat al meu, aerul meu ma ucide…

Nu, nu e un rasarit, si nici macar un apus… Afara totul e in flacari, totul arde, coala aceea a mea de sperante arde… si albastrul devine rosu, si albul devine incandescenta si tu, eu, amintirile noastre, totul devine scrum…

Ma strig, innebunita… As vrea sa TE strig, doar ca tu nu porti nici un nume. Si-ncep sa inteleg ca esti doar cealalta parte a intregului “EU”, cum ai putea purta alta denumire decat a mea, decat a noastra? Mi se inclesteaza degetele pe gratiile groase, si-ncep sa le smuncesc, cu o violenta mai presus de puterile mele lumesti. Ciudat, ele palpita. Ele respira. Ele pulseaza sub palmele mele. Si-n cele din urma cedeaza. Ma arunc in afara inchisorii mele si parca totul e ireal. Era atat de simplu! Nu trebuia decat un strop mai mult de diperare ca sa pot sa razbat. Si imaginea mea de acolo, se risipeste incet ca o ceata de dimineata. Cat mi-as dori ca tu sa ramai acelasi… Si ma astepti… De ce nu iti deschizi larg bratele, de ce nu ma vrei? De ce? De ce? Si de ce plangi? Care e rostul durerii si nefericirii tale, acum cand “acolo” a devenit, in sfarsit, “aici”? In linistea aceea tulburata doar de valuri, ti-ai intis o mana si mi-ai aratat ceva in spatele meu. Pentru intaia oara imi vorbeai… In mine, pentru ca gura ta nu schita nimic.

“Priveste, de acolo ai plecat!” M-am intors si am zarit zidul acela distrus, geamul acela plin de sange, din gratii se scurgeau coagulandu-se sfere rosii. Aceea era o inima… A mea, a ta, a noastra… ce rost mai aveau intrebarile. Ce rost mai avea sa stiu in ce inima ma inlantuisem atata amar de vreme. Acum eram aici. Iti simteam respiratia mangaindu-mi obrazul si ma incolaceam in jurul tau, in timp ce tu ma afundai in mare. Si-mi inchideai fiecare rana, si-mi curatai urmele detentiei mele… Dar unde ma duci? De ce inaintam in apa aceasta nesfarsita? Oare tot zbuciumul meu a fost ca sa sfarsesc aici, langa tine?

“Taci, copila!” mi-ai zis zambind. “Nu iti pot promite toate culorile lumii, dar iti pot jura ca nu vei mai zari niciodata rosul. Si rasaritul va fi pentru tine galben. Si dragostea va fi pentru tine lila. Si sangele, atunci cand ti se vor mai intredeschide cicatrici, iti va curge verde. Pentru ca, pentru nimic in lume, nu-ti voi mai lasa privirea nimicita de purpura. Acum urmeaza-ma…”

Si ma tineam firav de bratul tau, putin in urma ta, valurile erau tot mai inalte, marea tot mai adanca dar stiam. Stiam ca nu vom muri. Era doar o alta lume, traiam doar intr-un alt mod, mai trebuia doar sa ma inveti sa respir, sa exist alt fel. In lumea ta… Te-ai intors sa imi saruti pieptul. Simteam. In mine incepea sa prinda contur… nu, nu o noua viata, nu un prunc, ci o noua inima… Mi-am lasat degetele sa alunece prin piele, prin carne, pana inlauntrul meu. Si apoi mi-am retras pumnul strans ca sa-l deschid deasupra palmei tale, care astepta…

…“Stii, eu nu vreau sa imi promiti disparitia rosului. Si nici un sevalet intreg. Vreau doar sa imi promiti, ca atunci cand aceste cateva celule isi vor definitiva rostul, cand se va contura o noua “eu”, nu ai s-o lasi sa creasca mai mare decat mine si sa ma inchida iar… E singura dorinta pe care o am. Acum nu mai am decat dorinte… Acum nu mai am intrebari…”