Si zambeai... cu zambetul tau senin, de om trecut prin incercari nenumarate si profunde, si iti ascundeai sufletul plin pana la refuz de durere in spatele ochilor tai senini, jucausi si atat de teribili de comunicativi. Daca intr-o zi, prin absurd, glasul tau se va pierde, ochii tai vor urla, vor sopti, ma vor alina si vor plange toate cuvintele-necuvinte, toate spusele-nespuse, toate plangerile-neplanse!

Dar azi, ai zambit. Nu stiu cat timp si nici macar de ce, ne unea una-din-prea-multele noastre clipe de mutilare reciproca, mutilare ii zic eu, spre amuzamentul tau, acestei incercari de a ne slefui reciproc pana cand in causul creat in trupul tau se va putea ghemui, ca un fetus sufletul meu... Sar aschii, sar muchii, sar colturi din noi, toate patate de sangele meu, de sangele tau, de cioburi de lacrimi... Seva din mine, seva din tine, un amestec ce se pierde, un altul ce se creeaza, toate, dar absolut toate se intampla pentru un singur scop final... Obtirea “noastra”, obtinerea “de noi”, din 2 atat de singulare pronume: eu, tu! Daca ai indraznit sa intrerupi o fractiune de secunda continuitatea acelui zambet a fost doar pentru a ma ruga sa... pornim unul catre celalat si sa ne intalnim, undeva la mijlocul drumului... Tu, dragul meu lup troienit, tu unicul meu “tu”... De-ai fi stiut... De-as fi aflat... Ne aflam la doar un pas distanta. Atat de putin pe Pamantul acesta... Putin.... Oare ce inseamna putin? Oare putinul acesta era de fapt un prea mult daca l-as fi asociat cu marimea unei celule? Sau ar fi fost o simpla valoare mult dupa o virgula a unui numar oarecare – comparativ cu un Univers? Nu stiu... Sunt atat de putine lucrurile de care nu ma pot indoi si atat de nenumarate nelinistile mele... ale noastre... Hmm... deja “ale mele”... se tranforma in “ale noastre”...

Dar am pornit... Avand adanc infipta pe retina imaginea surasului tau cald, imbratisarea privirii tale si lumina sufletului tau... Un conglomerat cel putin ciudat daca vrei – intr-o lume a noastra unde motivele de a mai fi o sursa de lumina si caldura sunt atat de paradoxal de putine.... Atata drum... atata oboseala... atata timp... imi urmaream pasii clipa de clipa si imi ascultam trupul trosnind a ani adunandu-se, a deznadejde implantandu-se in tesuturi, a frunze de mine cazand troiene in urma mea... Si mi se coborau umerii, la fiecare pas, cerseam cu dementa omului disperat indurare... Indurarea cerului de a ma reintregi, de a ma lasa sa respir inca o clipa, macar o clipa, ca un intreg... Pana cand te-am zarit... Pleoapele mele arse de soare au refuzat sa se ridice dar te vedeam cu trupul meu, te adulmecam cu mainile mele si te simteam cu buzele mele sfasiate de vanturi... Zambeai. Nu ma puteam ridica pana la a-ti vedea gura prea plina si voluptoasa zambind, dar stiu ca asta faceai. Ceea ce nu reusisem eu, se intamplase de la sine, erai slefuit de atata viscol, de atata ger, si trupul meu chircit de timp si zgribulit de boala se mula perfect pe tine, implinind totalul... De ce n-ai fi zambit? Ne despartise un pas, un singur pas, si totusi fara sa stim ne-am intors la 180 de grade, a trebuit sa traversam intreaga planeta, sa trecem unul pe langa celalat si doborati de oboseala sa nu ne vedem, pentru a ajunge unul in dreptul talpilor celuilalt, din locul de unde plecasem... Dar mai conta? Am petrecut o viata de drumuri, te-am iubit o viata de cautari, si am venit, unul in intampinarea celuilat ca sa ne stingem, unul la rasuflarea celuilalt, sub aceeasi boare de viata, sub acelasi soare apunand, impreuna...